E un coleg al meu de aici, pe care inca nu l-am cunoscut personal, pentru ca face un internship si nu e in Columbia. Am vazut in schimb povestea asta: http://www.missouri.edu/~bjf3z5/portfolio/story.html
Initial a ajuns la povestea asta prin ziarul studentesc (care e de fapt unul din cele doua ziare locale destul de serioase - www.digmo.org), unde lucra ca fotograf.
Parintii l-au sunat cand a murit copilul si l-au rugat sa vina si la inmormantare sa fotografieze. Oameni care au inteles diferenta dintre fotoreporter si paparazzi.
Ai devenit foarte trist. Si povestea asta si cea a lui Sartore, sunt triste. Povestea in imagini e foarte misto. Te face sa te gandesti la esenta. Da, nu e nevoie de caption. E misto sa faci povesti asa complete din imagini, dar pentru asta ai nevoie de ceva timp pe care sa-l petreci cu subiectul. Si noi facem zilnic sau ar trebui, sau incercam, dar cel putin eu, cam de fiecare data, simt ca as fi putut scoate mai mult, daca as fi avut mai mult timp. Mai e un aspect pe care nu am cum sa nu-l observ. Subiectul fotografiat nu este vizibil deranjat de camera, de intrusul numit fotograf. Oamenii sunt naturali. Asta se intampla afara, unde oamenii se comporta normal. Si asta se vede si in fotografii. Aici sunt toti crispati, strasati de camera sau se hlizesc ca prostii, oricat timp ai petrece cu ei.
draga andreea, oamenii sunt, in mare, la fel. si aici, si acolo. putin mai suspiciosi acasa, poate din cauza starii jalnice in care se afla jurnalismul nostru. nu prea poti sa-l acuzi pe spectatorul stirilor de la ora 7 daca se gandeste ca vrei sa-l prinzi cu degetul in nas cand pui aparatul la ochi. o sa incerc sa demonstrez personal, in viitorul oarecum indepartat, ca nici romanu' de rand nu este vizibil deranjat de camera, si nu e nevoie decat sa ii daruiesti niste timp. cam mult, ce-i drept, daca vrei sa iasa ceva. sa nu uitam ca unii dintre colegii nostri fotografi din romania, care isi permit luxul sa fie freelance, ori sa lucreze cu un editor generos, au demonstrat deja chestia asta.
Te-ai suparat. Ma provoci? Ma refeream strict la imaginile care construiesc un portret in mediul sau. Aici, daca vrei sa spui povestea unui om, si ma refer mai mult la cel simplu sau mediu (dar nu numai), e cam complicat. Trebuie sa petreci mult timp pentru a te accepta. O mica paranteza, lucru util si pentru tine pentru a intelege cat mai bine subiectul. Pentru a-l cunoaste. Ai patit-o si tu cu avocata (parca). Din imagini, cei de afara mi se par mult mai "intelegatori" , mai relaxati. si nu e doar parerea mea. Oricum, nu orice fotograf pandeste degetul in nas sau pateul din gura si alea sunt stirile de la ora 5. Cu teleul te descurci oricum, ideea e ce poti face la cativa cm de om. Si mai e vorba si de gradul de civilizatie, de dorinta de a accepta si intelege noul. Aici oamenii sunt si prosti si rai, iar caracteristicile astea se trag evident din saracie, din influentele sovietice etc. Deja am mers cam departe... Cumoastem munca colegilor nostri si cunoastem si munca noastra. Cu totii avem poze cu romani nestresati. Si asta ori ca i-am convins, ori au fost ok de la inceput, ori am tras cu teleul, ori am avut rabdare. Printre mustaceli si ocheade, daca ai rabdare, reusesti sa surprinzi ceva din omul respectiv. N-ai ce sa-mi faci, nu-mi plac romanii si nu-mi place Romania. Cum imi spunea un prieten neamt, am gresit tara in care m-am nascut. Si apropos de imaginile colegului tau, ma gandeam, dar n-am mai zis, si la posibilitatea de a fotografia in anumite locatii, cum ar fi un spital. Greu, foarte greu! ar mai fi multe de spus... Mai vorbesti cu mine?
7 comments:
Initial a ajuns la povestea asta prin ziarul studentesc (care e de fapt unul din cele doua ziare locale destul de serioase - www.digmo.org), unde lucra ca fotograf.
Parintii l-au sunat cand a murit copilul si l-au rugat sa vina si la inmormantare sa fotografieze. Oameni care au inteles diferenta dintre fotoreporter si paparazzi.
incredibil.
foarte tare omu. trista povestea.
nici nu era nevoie de caption zic.
Ai devenit foarte trist. Si povestea asta si cea a lui Sartore, sunt triste. Povestea in imagini e foarte misto. Te face sa te gandesti la esenta. Da, nu e nevoie de caption. E misto sa faci povesti asa complete din imagini, dar pentru asta ai nevoie de ceva timp pe care sa-l petreci cu subiectul. Si noi facem zilnic sau ar trebui, sau incercam, dar cel putin eu, cam de fiecare data, simt ca as fi putut scoate mai mult, daca as fi avut mai mult
timp.
Mai e un aspect pe care nu am cum sa nu-l observ. Subiectul fotografiat nu este vizibil deranjat de camera, de intrusul numit fotograf. Oamenii sunt naturali. Asta se intampla afara, unde oamenii se comporta normal. Si asta se vede si in fotografii. Aici sunt toti crispati, strasati de camera sau se hlizesc ca prostii, oricat timp ai petrece cu ei.
draga andreea, oamenii sunt, in mare, la fel. si aici, si acolo. putin mai suspiciosi acasa, poate din cauza starii jalnice in care se afla jurnalismul nostru. nu prea poti sa-l acuzi pe spectatorul stirilor de la ora 7 daca se gandeste ca vrei sa-l prinzi cu degetul in nas cand pui aparatul la ochi.
o sa incerc sa demonstrez personal, in viitorul oarecum indepartat, ca nici romanu' de rand nu este vizibil deranjat de camera, si nu e nevoie decat sa ii daruiesti niste timp. cam mult, ce-i drept, daca vrei sa iasa ceva.
sa nu uitam ca unii dintre colegii nostri fotografi din romania, care isi permit luxul sa fie freelance, ori sa lucreze cu un editor generos, au demonstrat deja chestia asta.
Te-ai suparat. Ma provoci? Ma refeream strict la imaginile care construiesc un portret in mediul sau. Aici, daca vrei sa spui povestea unui om, si ma refer mai mult la cel simplu sau mediu (dar nu numai), e cam complicat. Trebuie sa petreci mult timp pentru a te accepta. O mica paranteza, lucru util si pentru tine pentru a intelege cat mai bine subiectul. Pentru a-l cunoaste. Ai patit-o si tu cu avocata (parca). Din imagini, cei de afara mi se par mult mai "intelegatori" , mai relaxati. si nu e doar parerea mea. Oricum, nu orice fotograf pandeste degetul in nas sau pateul din gura si alea sunt stirile de la ora 5.
Cu teleul te descurci oricum, ideea e ce poti face la cativa cm de om. Si mai e vorba si de gradul de civilizatie, de dorinta de a accepta si intelege noul. Aici oamenii sunt si prosti si rai, iar caracteristicile astea se trag evident din saracie, din influentele sovietice etc. Deja am mers cam departe...
Cumoastem munca colegilor nostri si cunoastem si munca noastra. Cu totii avem poze cu romani nestresati. Si asta ori ca i-am convins, ori au fost ok de la inceput, ori am tras cu teleul, ori am avut rabdare. Printre mustaceli si ocheade, daca ai rabdare, reusesti sa surprinzi ceva din omul respectiv.
N-ai ce sa-mi faci, nu-mi plac romanii si nu-mi place Romania. Cum imi spunea un prieten neamt,
am gresit tara in care m-am nascut.
Si apropos de imaginile colegului tau, ma gandeam, dar n-am mai zis, si la posibilitatea de a fotografia in anumite locatii, cum ar fi un spital. Greu, foarte greu!
ar mai fi multe de spus...
Mai vorbesti cu mine?
sa te uiti si la cateva din povestile mele: http://www.andreeatanase.blogspot.com/
Post a Comment