M-am hotarat sa intrerup programul de master. Initial, trebuia sa petrec doi ani in oraselul asta. Din pacate, masterul contine mult prea multe clase de jurnalism/cercetare pentru rabdarea mea limitata. Programa e facuta in asa fel incat studentul la foto sa-si ia cam doua cursuri de fotojurnalism si doua pe diverse teme mass media. Asta pentru ca majoritatea studentilor la master vin din cu totul alte domenii. E de bun simt sa le dea o minima baza teoretica pe jurnalism.
In facultate (la Bucuresti si la Univ. of Montana) mi-am platit tributul studiilor mass media, drept pentru care o sa iau in urmatorul semestru doar cursuri de foto. In felul asta, la anul, in mai, cand o sa termin cu scoala, o sa fi trecut prin toate cursurile practice (fara din astea gen History of photojournalism etc. – nu de alta, dar nu e timp) de fotojurnalism pe care le ofera Univ. of Missouri. Viza imi permite sa mai fac noua luni de internship. Am inceput deja obositoarea cautare: trimit constant protofolii, cv-uri, dosare, scrisori.
Abia dupa internship incepe problema. Nivelul la care se practica fotojurnalismul aici este foarte ridicat. Ar fi ideal, profesional, sa lucrez pentru un ziar sau agentie americana. Sunt multe avantaje. Aici se fac reportaje in sensul adevarat al cuvantului. Fotografii au timp si bani la dispozitie. Majoritatea folosesc un sistem al dracului de bun: 3 fotografi din 10, la un ziar mare, lucreaza pe proiecte lungi, prin rotatie. Ma gandesc uneori ca multi fotografi din Romania, daca ar avea resursele de aici (in principal timp), ar face niste chestii extraordinare acasa. Nu tre’ sa ajungi in Irak ca sa faci o treaba ca lumea.
In plus, fotojurnalismul are vechime aici si e tratat ca atare. Nu esti un reportofon, un foto. Probabil ca e un cerc vicios. Fotoreporterul aici e mult mai informat decat acasa. E jurnalist. Pesemne ca si la noi, daca fotografii ar iesi din coltul lor si nu s-ar mai baza pe reporteri, lucrurile s-ar schimba putin. Sunt multe de spus despre cum se face fotojurnalismul aici. Expunerea pe care o am este, fireste, limitata la discutiile la care am participat.
Din pacate, in afara de viza care ma obliga sa dispar din State doi ani dupa ce termin scoala, mai e o chestie care ma cam sperie: multimedia. Cand zic multimedia, nu ma refer la nevinovata combinatie dintre sunet si fotografii. Asta e nimic. Din pacate, se impamanteneste aici o practica, despre care vroiam de mult timp sa povestesc: redactiile obliga tot mai multi fotografi sa filmeze pentru editiile online ale ziarelor. Din fericire, Romania este departe de momentul asta. Totusi, mai devreme sau mai tarziu, o sa ajunga si la noi. Motivul principal este reducerea costurilor.
Am stat de vorba cu multi editori si fotografi care trec acum prin chestia asta. Unii fotografi se ofera sa filmeze, ca sa fie siguri ca prind postul. Altii se opun. Pe mine ma ingrozeste chestia asta. Desi, cred ca m-ar speria si mai tare, daca as fi cameraman.
Kim Komenich, un fotograf experimentat (http://www.sfgate.com/cgi-bin/article.cgi?f=/g/a/2005/10/28/iraqgallery.DTL) de la San Franciso Chronicle, spunea ca redactia care are de ales intre fotograf si cameraman o sa aleaga intotdeauna fotograful, pe care o sa-l echipeze si cu o camera video. Pentru ca, spune el, fotograful o sa filmeze, de cele mai multe ori, mult mai bine (incadrare, lumina, culoare). In felul asta, costul expeditiei se reduce la jumatate. Din nefericire, aceste practici incep, putin cate putin, sa impuna noi criterii de angajare. Stii sa faci poze? Bun, sunteti cinci care stiti. Acu’, care stie sa filmeze? Care stie sa editeze sunet pentru multimedia? Cam asa o sa se desfasoare, in curand, scenariul clasic de angajare pentru fotografii americani. Poate asta e si motivul pentru care facultatile se adapteaza si baga in programa cursuri de multimedia.
Oricum, e de speriat pentru cei care au ales foto. Apare totusi o dilema, despre care am citit recent cateva articole. Care este scopul final? Nu este, la urma urmalor, aparatul de fotografiat, doar o unealta? David Leeson, fotograf cu experienta si care a ras cam toate premiile mari pe foto, explica intr-un articol (http://www.sportsshooter.com/news_story_edu.html?id=1673) ca ar cam trebui sa renuntam la incapatanare, in favoarea jurnalismului de calitate. Mie, personal, mi-e greu. Daca as fi vrut sa fac video, as fi fost acum intr-un program de jurnalism TV. Totusi, discutia e interesanta si nu trebuie aruncata la cos, pentru ca ne priveste pe toti. Faptul ca Romania este inca la mare distanta de fotojurnalismul american imi apare, din punctul asta de vedere, ca un mare avantaj.
Totusi, gandul ca ma intorc acasa ma bucura si ma inspaimanta in acelasi timp. Ma gandesc sa ma intorc pentru ca sunt atatea de facut in fotojurnalism la noi. Pentru multi dintre cei de aici, Romania pare un rai fotografic. Cu toate astea, pentru mine e trist. Sunt constient ca nu prea exista vreo publicatie (online/hartie, nu conteaza) care sa ma lase sa fac treaba asa cum invat de la oamenii astia. Ceea ce ma face nitel incompatibil cu presa romaneasca. Oricum, o sa incerc. Cel putin, pana una, alta, asta este planul. Cam sumbru, dar asta e.
Daca ati ajuns pana aici cu cititul, sa ma iertati ca am scris asa mult.
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
4 comments:
iti dau o veste proasta:
la cotidianul se impune, mai nou, si filmarea. eu o sa ma impotrivesc, dar nu stiu pentru cat timp. doar am citit ce-ai scris, nu m-am uitat si pe link-uri. presupun ca sunt exemple.
iti spuneam acum ceva vreme despre romania. m-am limitat la subiect si nu m-am facut inteleasa.
in primul rand trebuie sa fim jurnalisti, sa gandim si sa ne comportam ca atare. aceeasi parere am avut-o si dupa ce am vazut rep. cu razboiul. iti vorbeam de simboluri, pe care nu ai cum sa le vezi daca nu le cunosti. nu le cunosti daca nu pui intrebari, daca nu te intereseaza.
aici e una din diferentele dintre noi si restul sau cum spui tu, jurnalismul american.
din pacate la noi, nici cei care se declara jurnalisti si aici ma refer la reporteri, nu stiu cu ce se mananca jurnalismul.
aici o sa ai probleme cand te vei intoarce in tara. eu sper, pentru tine, sa nu o faci. dar tu stii cel mai bine ce e ok pentu tine.
oricum, la mfax, atata timp cat e mihai, o sa-ti poti face meseria asa cum vrei. si la jurnalul.
suntem foarte departe... dar invatam... depinde de la cine
imi pare rau pt vestea proasta
Andreea, asta nu este neaparat o veste proasta. depinde doar cum este pusa in practica.
Intr-un fel, e bine ca cei de la
cotidianul urmaresc ce se intampla prin alte parti si incearca sa tina pasul. Totusi, mi se pare ca ard cateva etape. Poate ar trebui intai sa perfecteze fotojurnalismul, sa va dea voua ocazia sa faceti chestii misto, inainte sa sara la video. Ca sa nu mai vorbim ca exista niste diferente. O sa angajeze pe cineva din televiziune, ca sa editeze? Sau sa va invete cum e cu filmarea? Ideal ar fi sa angajezi pe cineva specializat pe chestia asta.
Ori e doar o chestie de genul "sa avem si asta, las' ca invatati voi?"
Unul dintre link-uri este intr-adevar un exemplu. Celalalt este un articol scris de un fotograf care s-a apucat si de video.
evident ca e "las' ca invatati voi". problema mea este ca de cand sunt la cotidianul si s-a pus problema postarii pozelor noastre pe site, nu s-a facut nimic. si crede-ma, m-am agitat si am stresat lumea. si atunci, cum cred ei ca, cel putin eu, o sa ma arat entuziasta in efectuarea unei filmari? eroare...
nu prea contam noi, fotografii. in general lumea ne percepe ca pozari si atat. evident ca noi suntem cei care trebuie sa schimbe parerile.
asta a fost problema si la evz. ilie a avut o singura replica: descurcati-va cum puteti, faceti-va singuri expozitiile.
uneori ma simt si penibil sa tot stresez lumea cu asta. dar simt ca trebuie sa fac ceva. in general nu accept chestiile care nu-mi convin.
oricum, deocamdata ma axez pe foto si poate, la un moment dat, o sa fac si operatorie. la coti sunt angajata ca fotograf.
Post a Comment