Maran in yahoo photos of the week

Felicitari, domnu' Maran, pentru pozitia numaru' 7 din Yahoo Week in Photos (Nov 17-23)!!!!!!!!!!!!! Pentru Mediafax este o premiera. Braaaaaaaaaaaavo! Dai de baut!

Foto, audio, video, moto, velo

Am urmarit azi un link trimis de un prieten si am ajuns pe site-ul EVZ. Daca tot eram in zona, am inceput sa ma plimb putin prin site. Ce vad? EVZ are sectiune "Multimedia", frumos impartita in foto/video/audio?

M-am bucurat, pentru ca imi aduc aminte si acu' cu cata placere intram pe site la ei sa vad albumele coordonate de Mihai Vasile, care erau disponibile online acu' vreo doi ani. Daca la "audio" nu se incarca nimic, iar la "video" imi trebuia nu stiu ce plugin ca sa vad clipul "Judeca fiecare raspuns", cu totul altfel sta treaba la sectia "foto".

Evenimentul Zilei ofera celor pasionati de fotografie, printr-un simplu click, ocazia de a accesa un calculator care sa-i ajute sa determine cat va fi taxa speciala pentru masini second-hand (euro), incepand de la 1 ianuarie 2007. Recunosc ca nu ma asteptam sa dau peste catalizatorul euro 4 sau peste vreun indice de capacitate cilindrica. Vroiam doar sa vad pozele lui Codrin si ale baietilor de la EVZ. Totusi, presupun ca un sut in cur e un pas inainte si o sa ma invat minte sa nu mai am pretentii absurde de la Ringier.

Apropos, valoarea exprimata nu contine TVA.

Planul cincinal

M-am hotarat sa intrerup programul de master. Initial, trebuia sa petrec doi ani in oraselul asta. Din pacate, masterul contine mult prea multe clase de jurnalism/cercetare pentru rabdarea mea limitata. Programa e facuta in asa fel incat studentul la foto sa-si ia cam doua cursuri de fotojurnalism si doua pe diverse teme mass media. Asta pentru ca majoritatea studentilor la master vin din cu totul alte domenii. E de bun simt sa le dea o minima baza teoretica pe jurnalism.

In facultate (la Bucuresti si la Univ. of Montana) mi-am platit tributul studiilor mass media, drept pentru care o sa iau in urmatorul semestru doar cursuri de foto. In felul asta, la anul, in mai, cand o sa termin cu scoala, o sa fi trecut prin toate cursurile practice (fara din astea gen History of photojournalism etc. – nu de alta, dar nu e timp) de fotojurnalism pe care le ofera Univ. of Missouri. Viza imi permite sa mai fac noua luni de internship. Am inceput deja obositoarea cautare: trimit constant protofolii, cv-uri, dosare, scrisori.

Abia dupa internship incepe problema. Nivelul la care se practica fotojurnalismul aici este foarte ridicat. Ar fi ideal, profesional, sa lucrez pentru un ziar sau agentie americana. Sunt multe avantaje. Aici se fac reportaje in sensul adevarat al cuvantului. Fotografii au timp si bani la dispozitie. Majoritatea folosesc un sistem al dracului de bun: 3 fotografi din 10, la un ziar mare, lucreaza pe proiecte lungi, prin rotatie. Ma gandesc uneori ca multi fotografi din Romania, daca ar avea resursele de aici (in principal timp), ar face niste chestii extraordinare acasa. Nu tre’ sa ajungi in Irak ca sa faci o treaba ca lumea.

In plus, fotojurnalismul are vechime aici si e tratat ca atare. Nu esti un reportofon, un foto. Probabil ca e un cerc vicios. Fotoreporterul aici e mult mai informat decat acasa. E jurnalist. Pesemne ca si la noi, daca fotografii ar iesi din coltul lor si nu s-ar mai baza pe reporteri, lucrurile s-ar schimba putin. Sunt multe de spus despre cum se face fotojurnalismul aici. Expunerea pe care o am este, fireste, limitata la discutiile la care am participat.

Din pacate, in afara de viza care ma obliga sa dispar din State doi ani dupa ce termin scoala, mai e o chestie care ma cam sperie: multimedia. Cand zic multimedia, nu ma refer la nevinovata combinatie dintre sunet si fotografii. Asta e nimic. Din pacate, se impamanteneste aici o practica, despre care vroiam de mult timp sa povestesc: redactiile obliga tot mai multi fotografi sa filmeze pentru editiile online ale ziarelor. Din fericire, Romania este departe de momentul asta. Totusi, mai devreme sau mai tarziu, o sa ajunga si la noi. Motivul principal este reducerea costurilor.

Am stat de vorba cu multi editori si fotografi care trec acum prin chestia asta. Unii fotografi se ofera sa filmeze, ca sa fie siguri ca prind postul. Altii se opun. Pe mine ma ingrozeste chestia asta. Desi, cred ca m-ar speria si mai tare, daca as fi cameraman.

Kim Komenich, un fotograf experimentat (http://www.sfgate.com/cgi-bin/article.cgi?f=/g/a/2005/10/28/iraqgallery.DTL) de la San Franciso Chronicle, spunea ca redactia care are de ales intre fotograf si cameraman o sa aleaga intotdeauna fotograful, pe care o sa-l echipeze si cu o camera video. Pentru ca, spune el, fotograful o sa filmeze, de cele mai multe ori, mult mai bine (incadrare, lumina, culoare). In felul asta, costul expeditiei se reduce la jumatate. Din nefericire, aceste practici incep, putin cate putin, sa impuna noi criterii de angajare. Stii sa faci poze? Bun, sunteti cinci care stiti. Acu’, care stie sa filmeze? Care stie sa editeze sunet pentru multimedia? Cam asa o sa se desfasoare, in curand, scenariul clasic de angajare pentru fotografii americani. Poate asta e si motivul pentru care facultatile se adapteaza si baga in programa cursuri de multimedia.

Oricum, e de speriat pentru cei care au ales foto. Apare totusi o dilema, despre care am citit recent cateva articole. Care este scopul final? Nu este, la urma urmalor, aparatul de fotografiat, doar o unealta? David Leeson, fotograf cu experienta si care a ras cam toate premiile mari pe foto, explica intr-un articol (http://www.sportsshooter.com/news_story_edu.html?id=1673) ca ar cam trebui sa renuntam la incapatanare, in favoarea jurnalismului de calitate. Mie, personal, mi-e greu. Daca as fi vrut sa fac video, as fi fost acum intr-un program de jurnalism TV. Totusi, discutia e interesanta si nu trebuie aruncata la cos, pentru ca ne priveste pe toti. Faptul ca Romania este inca la mare distanta de fotojurnalismul american imi apare, din punctul asta de vedere, ca un mare avantaj.

Totusi, gandul ca ma intorc acasa ma bucura si ma inspaimanta in acelasi timp. Ma gandesc sa ma intorc pentru ca sunt atatea de facut in fotojurnalism la noi. Pentru multi dintre cei de aici, Romania pare un rai fotografic. Cu toate astea, pentru mine e trist. Sunt constient ca nu prea exista vreo publicatie (online/hartie, nu conteaza) care sa ma lase sa fac treaba asa cum invat de la oamenii astia. Ceea ce ma face nitel incompatibil cu presa romaneasca. Oricum, o sa incerc. Cel putin, pana una, alta, asta este planul. Cam sumbru, dar asta e.

Daca ati ajuns pana aici cu cititul, sa ma iertati ca am scris asa mult.

When the War Comes Home

Un reportaj care mi-a placut mult.

http://www.washingtonpost.com/wp-srv/photo/galleries/061029/lima/index.html

CPOY

Cu alte cuvinte, concursul College Photographer of the Year, organizat aici, la Missouri. Foarte tare! Chiar acum asist la jurizare (este deschisa publicului). O tanti de la National Geographic, care e in juriu, discuta despre Documentary category. Dar nu de asta scriu. Ci ca sa va sfatuiesc sa urmati link-ul asta, ca sa auziti si voi jurizarea: http://www.cpoy.org/?s=Podcast

Anul asta au facut o treaba foarte buna profii si au inregistrat jurizarea selectiei finale, la fiecare categorie. Va trebuie Quicktime. Merita. Pe cuvant!

Concursul mai dureaza doua zile.

miralle

Zicea Andra ca pun numai chestii triste pe blog. Uite un link catre site-ul lui Donald Miralle, un fotograf de sport: www.donaldmiralle.com

Sa va uitati si pe story-uri, sa va dati cu parerea.

Expozitie Jurnalul/CRJI

Apropos de ce spuneam acu' cateva zile, despre fotografi romani care reusesc sa se apropie de oameni romani. Tocmai am vazut, pe site la Jurnalul, reportajele care au participat, din cate inteleg, la un proiect despre minoritati.

Foarte frumos! Deci, doamnelor, domnisoarelor si dragii mei care inca nu ati avut fericirea sa lucrati pe reportaje, se poate si la Romanica. Felicitaaaaari, ba!

Foarte tare! In general. In particular insa, avem curaj sa ne dam cu parerea, sa ne luam de munca lor? Nu de ai dracului. Constructiv. Hm?

Sunt foarte curios ce credeti despre reportaje. Dati-mi si mie niste inside information. Cum a fost cu editarea? Care era ideea?

Toate sunt reportaje?

Si, mai ales: aia e motocicleta lu' Radu, in poza 3 ?

Ben Fredman

E un coleg al meu de aici, pe care inca nu l-am cunoscut personal, pentru ca face un internship si nu e in Columbia. Am vazut in schimb povestea asta: http://www.missouri.edu/~bjf3z5/portfolio/story.html

Joel Sartore

Joel Sartore, de la National Geograpic, ne-a vizitat la curs vinerea trecuta, si ne-a zapacit cu povestile lui.

Ne-a zis de antrenorul lui de fotbal din liceu, in Nebraska, care spunea "you play as you practice". Ala a devenit motto-ul lui ca fotograf: "you shoot as you research". Incredibil cat se documenteaza omul asta. Saptezeci la suta din rezultatul muncii lui e documentare. Daca nu mai mult. "I like to document so well, as to get myself in situations where even my mom could take great pictures if I handed her the camera."

Foarte tare! Si, mai ales, foarte glumet. Nici n-as fi banuit cu ce se lupta in fiecare zi. Da' ne-a scris un e-mail, dupa ce a plecat. Si ne-a dat link-ul asta. Aveti scriptul emisiunii, da' povestea video este mult mai puternica.

http://www.cbsnews.com/stories/2006/10/23/sunday/main2115594.shtml

Alison's story

Asta este varianta finala pe care colega mea Alison a prezentat-o drept "Classmate assignment". Am primit si DVD-ul cu toate pozele pe care le-a facut si am observat ca unul dintre principalele criterii de selectie a fost sharful. S-a apucat recent de fotojurnalism. Nu prea are experienta cu aparatul digital si a folosit auto, ceea ce explica multe. De asemenea, n-am vrut sa corectez caption-urile, desi o parte dintre informatii nu sunt tocmai clare, iar altele sunt scoase din context.



1. Andrei takes a test ride in a used Toyota. Since moving to Columbia from Romania in August, Andrei has been traveling by foot. Columbia is much more spread out than Andrei’s hometown of Bucovina, making it more of a challenge to get places. “I had a car back home, but I didn’t use it much.” Now it seems like a necessity.



2. Andrei begins his day with some yogurt while browsing the internet. Being an only child and far away from his family and friends, Andrei keeps in touch through email.



3. Most Sunday mornings Andrei heads out to meet some fellow journalism students for a game or two of soccer. Also know as “Church of Soccer” there is usually around ten to fifteen people that show up to play.



4. Andrei enjoys some post-game conversation with Kate and Jimmy. Those that know him best say Andrei has a very good sense of humor.



5. After checking the fridge for ingredients, Andrei makes himself a salad to refuel from a morning of soccer. He misses the taste of fresh vegetables from home, which have much more flavor than what he buys here.



6. Trying to decide how large his load of laundry is, Andrei is still getting the hang of living a single life.



7. Andrei often walks downtown to a coffee house to grab a bite to eat and work on his laptop. He likes the social environment and atmosphere they provide. “It’s not as quiet as being at home.”



8. Andrei visits with a familiar face at the pharmacy after coming from the Student Health Center. A self-proclaimed hypochondriac, Andrei likes to make sure his symptoms check out.



9. A stuffed monkey given to him from his girlfriend back in Romania keeps Andrei company in his new home.

Absolut

Cu ce ma distrez la cursul de lumina si culoare. Asta a fost ultima tema in studio. A trebuit sa pozez sticla. Orice fel de obiect din sticla. Le-am explicat ca, la romani, sticla nu inseamna beculetze si caluti transparenti. Sticla e sfanta! Am zis sa le dau un exemplu si sa imbin inutilul cu placutul la tema asta. Si-apoi, tot era aproape ziua lui Mihai Vasile, asa ca i-am dat o vodca electronic.

Slava Domnului, am scapat! De-acu', partea de lumina inseamna blitz afara, inauntru, peste tot. O distractie, la cat iubesc io blitzul. Da', ma rog, e bine sa-i stii toate cusaturile.

Jmecherie tehnica, daca intereseaza pe careva:

Am invatat recent cum corecteaza astia lumina a la Marriott: F-light (cica F e fie de la Fluorescent - adica neon - fie de la "Fucking annoying light"). Pun un gel verde (o folie subtire de plastic) peste blitz, ca sa fie totul in nuanta de verde, apoi redreseaza in Photoshop. Adica uniformizeaza verzuiul ala de kkt. E mult mai usor sa corectezi o singura culoare. Pe cand, daca blitzul iti da 5500K, iar neonul (in functie de fluctuatia curentului) iti da valori intre 3200K si 5000K, ai de redresat doua culori, deci in oricare parte ai incerca sa redresezi, strici cealalta culoare.

O alta solutie este sa pui timp de expunere cat mai scurt si diafragma inchisa bine, ca sa nu ajunga decat lumina blitzului la subiect. E cam de rahat ca pierzi fundalul, da' uneori merge. Ma rog, parerea mea e ca majoritetea fotografiilor in care blitz-ul e vizibil sunt de rahat, da' asta este ceea ce astia numesc aici o optiune stilistica :)))

Meet Will - my classmate assignment

Asta e povestea. Mai jos aveti ceea ce se numeste self-critique. Niste ganduri pe care tre' sa le scriem dupa fiecare tema.

The classmate assignment was not an easy one. However, the MPW experience has helped tremendously.

I tried to find out what the story was, or, better said, what story there was that I could do in a couple of days. The thing that struck me was Will’s loneliness. He seemed to be alone most of the time. It is true that his girlfriend was away most of the times when I met with him.

Anyway, I know how most of my colleagues feel about him. Some people suggested that it was up to me (through this assignment) to sort of get back at him for whatever it was that they didn’t like him for. I must admit I had my own prejudices about him and that I had to fight those prejudices the first time I went to his house. However, even though he hated being photographed and sometimes tried to elude me, he accepted me into his house. Being allowed into someone’s life, even for a day, should be considered an honour, not an opportunity to make them look bad. Therefore, I tried my best to disappoint most of my classmates and show them a side of Will that they had not seen. I don’t know if I have succeeded.

It was hard at times because he was trying to help me by creating photogenic moments. I insisted that he should stop doing that and I believe at some point he did.

It bothered me a little bit that there was no interaction. He skipped all five classes on Monday (the day I spent the most time with him) and hardly ever spoke to his roommates. I considered that accidental meetings with his neighbour in the street, or a short dialogue with a roommate were not relevant to what was actually going on.

It was also quite weird to be in a house that has no natural light at all. Will has taped all his windows, to create a sort of a dark room in the whole basement. It would have been nice to have more light. He also realized that. Every now and then, he would turn on a light he would normally not use. Again, I had to ask him to stop helping me.

However, all these conditions are only small details. They are not really relevant. I tried to treat him as I would any other subject. You work with what you have.

Magnum rusesc

In caz ca nu stiati deja despre filiala ruseasca a Magnum, uitati-va aici: http://agency.photographer.ru

Check out Elyse

Fata de care va zic a fost colega de grupa cu mine la workshop. A facut povestea cu titlul "Growing up and apart" in Moberly.

E cam de-o varsta cu mine. Azi am dat peste site-ul ei, din intamplare. Dati si voi o fuga pe site. www.solasea.com

MPW reflection paper

A trebuit sa pun pe ecran niste ganduri despre workshop, pentru un curs. Daca tot le-am scris, m-am gandit sa le impartasesc cu voi. Va rog sa ma scuzati ca le-am lasat in engleza. Sunt o putoare. Copy/paste e prea la indemana.

"The week I spent in Moberly has probably been the most important photographic experiment I have ever seen. It was extraordinary.

First of all, I was lucky to be a photographer there. Before heading out to Moberly, I was thinking perhaps I should have gone there as staff, to save some money. One day in the workshop, I realized it would not have been the same.

What made the difference in my case was the pressure. The short time and the frame count. Of course, the faculty's input was crucial. They guided us throughout the week, from the first story pitch to the final edit.

Someone asked me what changed in my storytelling techniques. "Nothing", I answered. That is because I didn't have any clue of what storytelling meant before I got to Moberly, so there was nothing to change. I could always pick one good picture out of a group, but sequencing is different. That was the reason why I came to study in the US. I feel really fortunate to start my journey in storytelling with such a strong foundation like the MPW.

I have learned about approach and access. The faculty was a hundred percent right when they told us that most times the best pictures would not come before the last days of the workshop. One of the photographers was complaining that she felt very bored, because her subject was not an active person. The time one invests with his/her subject pays off towards the end, once the subject has gotten used to the photographer and starts revealing his/her true self.

The same thing happened to me. The faculty and I could have drafted an edit out of Thursday's take alone. It took two days to break the barrier my subject was hiding behind. By Friday, she seemed to have accepted me in her life.

There were many other things that I got out of this workshop. I learned about the structure of a story and the importance of individual elements such as: opener, lead, transitions, visual variety, portraits, interaction, surprise, closer (ender) and so on. I also learned that it was important to analyze images according to the title or the main idea of the story and to be able to let go of your favourite images, if they don't support or add to your thread. I think I will always remember Kim Komenich's comparison: "Pictures are like a fistful of pearls. No matter how precious they are, they need a 5 cent thread to make up a necklace." So I did give up a few of my pearls to get a stronger necklace. "One has to press the button with the title in mind", someone else said during a presentation.

It was extremely valuable to meet so many photographers, from all over the world. We heard stories about what it is like to cover events in Brazil, Canada, Scotland, France, US, Holland and so on. Some of my favourite stories in the workshop came from people who live thousands of miles away from one another. I enjoyed very much the stories about Norman from Liverpool, the organic farm, the busiest mom in Moberly, the pains in mobile 24, the well-known Kenny or the baby doctor. These are only a few stories that come to mind. The fact is there were so many amazing photographers in this workshop.

I guess it all comes down to this: if there are stories in Moberly, Missouri, there are stories everywhere. If there’s a will, there’s a way."

gata povestea!

S-a terminat workshop-ul. Puteti sa il vedeti la http://www.mophotoworkshop.org

Merge doar cu Firefox. Il luati mocca de aici: http://download-firefox.org/free-downloads/

Cam atat. Nu stiu ce sa scriu. Daca sunteti curiosi, bagati intrebari.

Game almost over

Gata! Dupa patru zile in care am dormit douazeci de ore, am terminat de fotografiat. Am predat ultimul card. Urmeaza sa editez varianta mea, apoi sa lucrez pe ea cu cei doi profi. Maine este expozitia, aici in Moberly. Duminica o sa fie deja pe site-ul workshop-ului - http://www.mophotoworkshop.org/

Sunt frant. N-am baut o bere de patru zile. La noapte ma razbun.

workshop goes on

Day 2. Marti. Asta e povestea pe care o s-o fac. Mi-au cerut sa o prezint in forma de mai jos. Cica ajuta sa intelegi mai bine ce e important. Si cica e bine sa o prezinti asa unui editor, ca sa ti-o aprobe, cand mai sunt enshpe fotografi care se lupta cu tine pe acelasi buget de deplasare. So:

The Merriam-Webster dictionary defines the word "endurance" as the ability to withstand hardship or adversity and sustain a prolonged stressful effort or activity, such of that of a marathon runner. If we agreed that stage IV colon cancer was significant hardship and that the death of a husband filled in for adversity, we'd have to say that attorney Cynthia Suter of Moberly, Mo has had her share of endurance tests. And if that was not enough, she has an ill father to take care of.

George Suter, aged 86, has undergone prostate cancer surgery a few years ago and has moved in with her ever since. He is half deaf but too stubborn to get a hearing device. He also finds it useless to give up smoking at this age. Despite his frail health, he smokes like a chimney.

The old man has taken control Cynthia’s living room, where he spends most of his time watching TV, with the volume turned all the way up. The remote control is a battle ground. Whoever grabs it has his way.

Suter is running up in the Associate Circuit Court Judge electoral race. This has taken up most of her time off. When she is not working, she is campaigning. There’s almost no time and patience left for George.

She breaks out every now and then: "I really love him, he's a great man, but sometimes I feel I'm going crazy. I just want my house to be mine again. But we do what we have to do in life."

Day 2. Marti. Asta e povestea pe care o s-o fac. Mi-au cerut sa o prezint in forma de mai jos. Cica ajuta sa intelegi mai bine ce e important. Si cica e bine sa o prezinti asa unui editor, ca sa ti-o aprobe, cand mai sunt enshpe fotografi care se lupta cu tine pe acelasi buget de deplasare. So:

The Merriam-Webster dictionary defines the word "endurance" as the ability to withstand hardship or adversity and sustain a prolonged stressful effort or activity, such of that of a marathon runner. If we agreed that stage IV colon cancer was significant hardship and that the death of a husband filled in for adversity, we'd have to say that attorney Cynthia Suter of Moberly, Mo has had her share of endurance tests. And if that was not enough, she has an ill father to take care of.

George Suter, aged 86, has undergone prostate cancer surgery a few years ago and has moved in with her ever since. He is half deaf but too stubborn to get a hearing device. He also finds it useless to give up smoking at this age. Despite his frail health, he smokes like a chimney.

The old man has taken control Cynthia’s living room, where he spends most of his time watching TV, with the volume turned all the way up. The remote control is a battle ground. Whoever grabs it has his way.

Suter is running up in the Associate Circuit Court Judge electoral race. This has taken up most of her time off. When she is not working, she is campaigning. There’s almost no time and patience left for George.

She breaks out every now and then: "I really love him, he's a great man, but sometimes I feel I'm going crazy. I just want my house to be mine again. But we do what we have to do in life."

Workshop goes on

Day 2. Adica marti. Mi-au cerut un soi de rezumat al povestii, inainte sa mi-o aprobe. Cica un soi de lead ceva mai lung. Zic ei ca ajuta sa intelegi ce e important cu adevarat. Plus ca daca lucrezi cu 10 fotografi care vor sa faca o poveste si editoru' are bani de 3 deplasari, vrei sa fii intre aia 3.

S-ar putea sa aiba dreptate. Voila:

The Merriam-Webster dictionary defines the word "endurance" as the ability to withstand hardship or adversity and sustain a prolonged stressful effort or activity, such of that of a marathon runner. If we agreed that stage IV colon cancer was significant hardship and that the death of a husband filled in for adversity, we'd have to say that attorney Cynthia Suter of Moberly, Mo has had her share of endurance tests. And if that was not enough, she has an ill father to take care of.

George Suter, aged 86, has undergone prostate cancer surgery a few years ago and has moved in with her ever since. He is half deaf but too stubborn to get a hearing device. He also finds it useless to give up smoking at this age. Despite his frail health, he smokes like a chimney.

The old man has taken control Cynthia’s living room, where he spends most of his time watching TV, with the volume turned all the way up. The remote control is a battle ground. Whoever grabs it has his way.

Suter is running up in the Associate Circuit Court Judge electoral race. This has taken up most of her time off. When she is not working, she is campaigning. There’s almost no time and patience left for George.

She breaks out every now and then: "I really love him, he's a great man, but sometimes I feel I'm going crazy. I just want my house to be mine again. But we do what we have to do in life."

Asa ca incepand de pe la pranz, sunt umbra ei. Numa' la buda nu ma duc cu ea. Sper sa iasa. Azi am facut 55 de cadre cam de cacat. Mai am 345 :)).

workshop

Dragilor, am ajuns acu' doua seri in Moberly, Missouri, oras de 13000 de locuitori, unde particip la chestia asta http://www.mophotoworkshop.org/. Avem o zi la dispozitie sa gasim o poveste, pe care, daca faculty (adica 2 meseriasi care se ocupa de tine) ti-o aproba, ai trei zile jumate sa o fotografiezi. Daca nu ti-o aproba, tre' sa iesi iar sa cauti alta, dar, evident, scade timpul de pozat. Vineri la pranz trebuie predat ultimul card. Si, apropo, n-avem voie mai mult de 400 de cadre toata saptamana. Ceea ce ma rupe. Fara delete pe aparat. Cica au metode de verificare. Chiar daca nu, e de bun simt sa nu-mi fur romaneste caciula. Sunt kkt nitel pe mine, ca pare un oras mort. Si daca era un oras vioi, eram la fel de moale. In fiecare zi dupa ce predam cardurile, ni se spune: "Mai aveti voie atatea cadre."

Faculty pentru mine aici sunt Randy Cox, sef pe foto la The Oregonian (http://www.oregonlive.com/photos/) si Melissa Farlow de la National Geographic (www.melissafarlow.com). Printre altii care sunt faculty la workshop-ul asta mai este editorul foto sef de la Nat Geog din Washington DC, editorul foto Time Magazine etc.

Sunt 30 de fotografi participanti (care o sa pozeze) - sunt de la Boston Globe, Getty si de la cateva ziare pe care nu le mai tin minte. Cica vor oamenii sa se perfectioneze in story telling. Coordonatorii fiecarora (faculty) aproba povestile in functie de experienta fotografului, ca sa nu cumva sa-i fie prea usor.

In fiecare seara, faculty analizeaza povestile tuturor participantilor, de fata cu tot poporul, si spune ce e bine si ce nu cu fiecare poveste, pe masura ce acestea evolueaza. Vineri editam si scriem si textul (orice poveste tre' sa aiba si ceva povestioara, n-o fi foc). Sambata expozitie. Invitam personajele povestilor noastre la expozitie.

Gata! Ma duc sa pescuiesc subiecte.

the only time when you're not required to get the names of the person you're photographing is when you risk getting shot. perriod!

Cu propozitia asta s-a terminat ieri discutia despre caption, la un curs. E destul de simplu. Evident, si bataia intra tot pe acolo. Da' ideea e destul de clara: sa nu lipseasca numele doar pentru ca ti-e lene sau ti-e jena. Cica 99% din ziarele americane nu publica o poza daca nu au numele persoanei din imagine. Ia imaginati-va putin ca, de maine, 50% din ziarele centrale romanesti n-ar mai publica poze fara nume. Am avea numai poze de pe stadion si de la parlament.

Apropos de asta, ne-au mai zis una buna: go outside your comfort zone! Adica nu alege subiecte lejere, usor de facut. Fa chestii de care ti-e teama! Am mers pe principiul asta la o tema care se chema "Breaking the Ice" si unde trebuia sa pozam 10 oameni de la mai putin de un metru. Tare! Am bagat la cutie aia cu "comfort zone" si, de cate ori simteam ca mi-e jena sa abordez o persoana, exact la ala ma duceam. N-a iesit mare rahat, da' am castigat o mica batalie cu mine.

In continuare, profu' imi reproseaza finut ca fac lucruri care-mi sunt la indemana. Nu stiu exact ce vrea. Cred ca nu e vorba decat de timpul pe care il petrec cu subiectu' (ceea ce se cam vede in imagini). E tot pe acolo cu momentul in care Mihai Vasile ne-a dat un soi de tema la Mediafax (venea ziua mediului). Noi am cam uitat, ne-a cam fost lene si cand a venit timpu' nu stiam cum sa pasam clatita fierbinte de la unu' la altu'. Asta nu bun. Asta e urmatoarea lupta.

Sar de la una la alta. Am vazut ca AFP l-a trimis pe Dilkoff la Budapesta. Multe imagini frumoase, da' n-am vazut nici un nume. Ieri la curs, duduia care ne este profa (f tare) ne-a zis "Cum va numiti?" in toate limbile din toate tarile pe care le-a vizitat. Si asta se intampla acu' 15 ani, cand mai lucra.

Nu e pacat? E trist ca cineva care poate sa faca niste lucruri cum fac Dilkoff, ori Daniel, ori altii de la agentiile mari sa nu aduca un plus de valoare imaginii printr-o simpla intrebare. Cred ca e vina firmei. Daca Reuters o sa ii impuna lu' Mihai sa vina cu datele persoanelor, probabil ca s-ar schimba lucrurile putin. Hm?

PS: la Mediafax s-ar putea impune chestia asta, nu?

mai mult decat povestea clasica

Astazi a venit la noi la curs Barbara Davidson, fotograf la Dallas Morning News, POY Newspaper Photographer of the Year, Pulitzer prize winner etc. A fost mult peste intalnirea cu Nachtwey. Am fost cu ea si la bere dup-aia. Vroiam sa va povestesc despre ce-a zis, ca am luat notite pe trei coli. Da' nu pot. Nu mai pot sa scriu nimic in noaptea asta. Pentru ca, inainte sa plece, ne-a intrebat daca am vazut povestea facuta de Todd Heisler. Am vazut-o acu' 15 minute.

In ordinea asta:

www.digitaljournalist.org/issue0604/finalsalute01.html

www.rockymountainnews.com/drmn/news/
article/0,1299,DRMN_3_4224657,00.html

http://denver.rockymountainnews.com/news/finalSalute/

Una scurta

Despre poza asta a lui Mihai. Credeti ca era mai bine sa inchida mai mult, sa se vada doar mana, sau e bine ca se vede si fata? Voi cum ati fi facut? Intreb pentru ca am avut o discutie de acelasi gen la scoala si sunt curios ce ganditi. E drept ca e important sa ai destula informatie in imagine (asta e rolul, la urma urmelor), da' cateodata un anumit detaliu arata, cel putin, ca omu' a gandit inainte sa apese pe buton. Hm?

In plus despre Nachtwey

M-a provocat Dan Mihailescu sa mai zic cate ceva despre intalnirea cu Nacthwey. I-am raspuns intr-un e-mail lung, al carui continut este dedesubt. Just in case.

Chiar a avut omul niste vorbe, sfaturi, chestii. Paream asa, mai tantalau, pentru ca intr-o sala de 300 de oameni eram singuru', cred, care se apucase sa noteze pe carnetel o parte din vorbe.

Il tot intreba lumea cum se descurca sa nu lesine, dracu', la chestiile pe care le vede. Si a facut o comparatie cu un chirurg. "Daca doctorul lesina cand vede sange, nu prea mai e de mare folos. Ceea ce nu inseamna ca ii face mare placere sa vada chestiile alea zilnic. Asa si eu. Daca atunci cand ajung in situatiile alea, ma coplesesc emotiile, sunt absolut inutil. I just won't do nobody no good." M-a mirat ca omu' e un idealist 100%. Adica, m-asteptam de la cineva cu experienta lui sa fie mai pesimist (sa nu zic realist). Nici vorba! Omul e patruns pana in maduva oaselor de ideea ca imaginile lui o sa schimbe ceva. Cred ca, la nivelul lui, a avut ceva feedback ca sa il incurajeze in directia asta. Oricum, personajul e de admirat.

Si a mai zis o chestie. Spunea ca s-a hotarat sa se faca fotograf de razboi, inainte sa se apuce sa faca poze. A zis ca asta i s-a parut cea mai buna modalitate de a pune umarul la un soi de schimbare. Cica tot ce a facut de atunci incolo (4 ani la ziar etc.) a fost antrenament pentru ce urma.

Mai spunea omu' ca e foarte important ca estetica sa nu devina un scop in sine. Zicea ca de multe ori tre' sa se lupte cu culoarea, pentru ca nu cumva designul sa devieze atentia de la subiect, sa devina subiectul insusi. Foaaaaaaaaaarte interesant! Mi-am amintit de zeci de poze pe care le-am facut aiurea.

L-au intrebat unii ce face in situatii in care oamenii din imagine au nevoie de ajutor. Zicea ca, in mare, oamenii pe care ii fotografiaza sunt deja pe pragul de a fi ajutati (exista doctori acolo etc.). Daca, intr-adevar, se intampla sa nu fie nimeni in jur, iar cineva are nevoie urgenta de ajutor, cica pentru el important de sa fie intai om, apoi jurnalist. Mi-a amintit de poza aia a lui Odd Andersen cu Vadim. A povestit si el ceva similar.

Cica e f important sa te abtii sa faci fotografii care nu o sa atraga atentia asupra unei chestiuni, fie ca e vorba de ceva ce se intampla peste drum de redactie, fie ca e in miezu' razboiului. Ma gandeam la ce cumpara editoru' roman (ma rog, poate editor e fortat; in multe cazuri e mai degraba administratorul dep foto) de pe agentii si, mai ales, ce ni se spune noua ca se cumpara si ma ingrozeam. Trist.

A fost foarte tare cand l-a intrebat careva cum e cu soarta fotojurnalismului. Cica, desi e greu, tre' sa incercam sa acoperim si alte subiecte decat ce bea si ce mananca Paris Hilton. Credeam ca nici nu stie cine e Paris Hilton.

Probabil am scris destul. Ce sa mai zic? Omu' a avut o atitudine mult peste ce pot sa redea cuvintele mele.